Despre voce

Nu-mi place să vorbesc. Multor autiști nu le place să-și folosească vocea să comunice. Fiecare are motivele sale, dar s-ar putea ca multe să se suprapună cu ale mele.

Citesc de multe ori mesaje de la părinți frustrați de copiii lor autiști (sau copii frustrați de părinții lor autiști) pentru că aceștia nu vor să vorbească, deși știu să vorbească. Uneori nu e că „nu vor”, ci că „nu pot fix atunci când vrea altcineva”. Hai să explorăm câteva cazuri.

Ascult tangouri și încerc să cânt cu ele. Mai demult dansam pe ele, dar momentan n-am unde, așa că-mi umplu mintea de ritm și versuri, până în ziua în care voi putea din nou dansa pe ele.

Pot cânta doar alături de cele pe care le cunosc cel mai bine, cele pe care le-am ascultat, mai mult sau mai puțin atentă, de sute de ori, cele pe ale căror versuri mi le-am scris într-un caiet când m-am apucat să învăț singură spaniolă ca să le înțeleg mai bine.

Dar nu pot cânta ca un cântăreț adevărat, pot doar încerca să imit ce aud. Inclusiv trilul din vocea acestor mari cântăreți, acel tril care poate începe sau distruge cariere.

Știi care, acea vibrație a vocii care o ajută să țină o notă secunde în șir, fără șovăire, fără să se piardă. Vibrația aia care-mi lipsește când vorbesc natural și pe care am învățat-o singură, urmărind și imitând alți oameni, după ce mi-am dat seama că vocea mea nu este acceptabilă în lume.

De ce nu-mi place să vorbesc?

Când eram mică, vocea mea era și ea mică. Nu mi-au plăcut niciodată zgomotele puternice, așa că de ce aș fi fost eu sursa lor?

Nu-mi amintesc exact cum vorbeam, nu eram atentă la timbru și la volumul vocii, nu știam ce sunt alea, nu mă interesau. Vroiam să comunic ideile pe care le aveam, dar în cele mai multe cazuri nu reușeam.

Alții cu vocea mai puternică, cu viteză mai mare, cu volum mai mare de cuvinte, mi-o luau înainte, așa că rămâneam singură cu ideile mele.

Când apucam să zic ceva, mi se spunea că mormăi sau că bombăn, deși doar vorbeam încet, cât să aud eu și oricine ar fi fost dispus să asculte serios ce am de zis, ceea ce nu se întâmpla prea des.

Idei aveam, dar nu și intenția de a vorbi peste alții ca să le impun ideile mele. Nu știu dacă ține de încrederea de sine, nu-mi amintesc dacă înainte de clasa a 5-a aveam încredere în mine și vocea mea, sau doar existam, pur și simplu, fără să-mi pun probleme de ce mi se întâmplă doar mie anumite lucruri.

Dar, pe măsură ce tot mai mulți oameni insistau că mormăi și bombăn, am început să folosesc o voce din ce în ce mai puternică. Să pun toată suflarea în ce am de zis, să fac eforturi de dicție, astfel încât tot ce spun să se audă clar și răspicat. Cam ca Iohannis, dar fără pauzele alea enervante după *absolut* *fiecare* *cuvânt*.

Prin aceeași perioadă a copilăriei, am făcut niște înregistrări pe casetofon cu sora mea și mi-am auzit vocea pentru prima dată din perspectiva altcuiva (a casetofonului, evident, încă nu știu cum sună vocea mea în urechile altei persoane).

Am fost șocată și am înțeles de ce se face mișto de mine. Vorbesc „pe nas” (asta-i din cauza unei deviații de sept, probabil congenitale) și am vocea mult mai joasă decât majoritatea fetelor și femeilor pe care le cunosc.

Dar nu știu dacă e din cauză că nu mă străduiesc să vorbesc pițigăiat ca ele, sau din cauză că am o diferență biologică în corzile vocale, care-mi determină vocea de bază. Am impresia că prima variantă, fiindcă, dacă mă străduiesc, pot să vorbesc pe foarte multe tonuri, inclusiv pe cea mai pițigăiată voce pe care o auzi prin reclamele stupide „pentru copii” (ceea ce mi-a dat întotdeauna un avantaj la interpretarea oricărui rol și la mascarea autismului…).

În orice caz, adaosul de intenție în voce, pentru a o face mai puternică și mai clară, iar nu m-a ajutat. Toți oamenii cu care vorbeam, după ce am învățat să articulez răspicat, mi-au spus că-s arogantă sau că mă cred deșteaptă. Unii se speriau de mine, unii mă înjurau, unii făceau mișto de mine.

Nicicum nu-i bine.

Orice aș zice și oricum aș vorbi, vocea mea nu este acceptabilă. Așa că prefer să tac și să ascult, să iau notițe, să comentez în scris și să-mi țin ideile pentru mine.

Ezitări

De când înregistrez filmulețe pentru canalul de YouTube (în care trebuie să vorbesc ca să explic ce fac), mi-am dat seama de altceva.

Când vorbesc, fac pauze destul de mari între cuvinte care poate în cazul altcuiva ar fi mult mai legate. Spun câteva cuvinte, iau o pauză să mă gândesc ce urmează să spun, să se potrivească în context (uneori schimb cuvinte între ele în timp ce vorbesc și iese o varză).

Această pauză le dă oamenilor de înțeles că am terminat de vorbit și că e rândul lor să intervină. Chiar dacă nu e adevărat și e doar o presupunere a lor.

Dar asta înseamnă pentru mine o întrerupere și o deturnare a liniei logice pe care mergeam, ceea ce înseamnă că nu apuc să-mi termin ideea, așa că încerc să mă întorc la ea cu prima ocazie, dar de cele mai multe ori interlocutorul a schimbat deja subiectul și eu rămân cu ideea neterminată și cu o frustrare.

Când iau acele pauze, nu spun „ăăă”, fiindcă mă disperă când oamenii își umplu discursurile cu sunete sau cuvinte inutile și expresii aiurea de umplutură de genul „știi?” (de cele mai multe ori răspund sincer „nu știu” pentru că chiar nu am întâlnit situația respectivă până la acel moment).

Așa că am învățat, în conversații cu oameni, dacă chiar am ceva de zis, să îmi turui ideile fără pauze, fără să îmi dau timp să editez, sar de la o idee la alta fără să ofer contextul necesar pentru interlocutor (chiar dacă eu vizualizez toate aspectele despre care vorbesc, poate interlocutorul nu are aceeași experiență), așa că induc omul în eroare și se enervează pentru că vorbesc prea repede și nu explic suficient.

Sună cunoscut?

Când înregistrez, mi se pare mult mai bine să iau acele pauze, să gândesc, să spun numai exact ce este nevoie să spun, fiindcă pot să elimin pauzele în procesul de editare, dar nu am acces la editare în viața de zi-cu-zi și când vorbesc cu cineva care abia așteaptă să termin de vorbit ca să-mi spună părerea sa (indiferent de ce-i spun, ceea ce mă cam disperă, dar nu pot să învăț oamenii să asculte, crede-mă, am încercat).

Nu am cuvintele la mine

Sunt zile sau momente din zi în care efectiv nu sunt în stare să deschid gura și să scot sunete.

M-am lovit de ele mai des în ultimii ani, când am fost atât de epuizată (în burnout), că efectiv nu am mai fost în stare să gândesc, darămite să vorbesc (nu puteam nici să scriu, să caut cauza, mi-au rămas doar cititul și ascultatul).

Mi-am pierdut o parte din memorie, accesul la vocabularul excesiv (pentru unii) dezvoltat pe parcursul anilor, accesul la reguli, accesul la controlul executiv.

Eram atât de obosită, încât nici nu-mi dădeam seama cât sunt de obosită, nu mai aveam nici măcar acel mecanism de reacție la oboseală, care cere odihnă. Am ignorat atât de mult și de des reacția aceea, încât nu mai avea nici un efect.

Așa că mă miră că am reușit să-mi susțin teza de doctorat, fiind prinsă în plasa asta a oboselii fără sfârșit. Într-o zi am repetat prezentarea în fața colegilor și mi s-a părut decentă.

A doua zi aveam susținerea oficială în fața comisiei și simțeam cum mă chinui să scot cuvintele din mine, să prezint munca pe care o făcusem zi de zi în ultimii patru ani. Mă străduiam să explic niște concepte simple, pe care le stăpânisem atât de bine până de curând.

Mă chinuiam să mă uit peste prezentare și să explic rezultatele de care eram atât de mândră și pe care reușisem să le public, alături de îndrumător și de colegi, în niște reviste foarte bune.

Cu altă ocazie, tot legată de muncă și tot în aceeași perioadă de burnout, am avut de prezentat alte rezultate la un mic workshop din domeniul nostru, la care participam bucuroasă în fiecare an (fiindcă era mic, puțină lume, relativ comod, prezentările erau ceva ce puteam înțelege și eu, fiind chiar pe nișa mea).

În mijlocul prezentării, am rămas fără voce, efectiv. Mi-a cedat vocea și am putut continua numai în șoaptă, și șoapta aceea chinuită. Parcă s-a rupt ceva înăuntru, parcă mi-a intrat o așchie în gât și nu mai puteam vorbi, iar apa nu ajuta.

În viața mea nu mi s-a mai întâmplat așa ceva, oricât aș fi fost de emoționată (și, să fim serioși, după patru ani de prezentat rezultate la diverse conferințe mult mai mari și cu public mult mai critic, nu putem spune că a fost din vina emoțiilor).

Astea ar fi trebuit să fie semne că ceva e grav în neregulă, dar le-am ignorat, fiindcă toată viața mi-au fost ignorate problemele de care mă plângeam, ca neserioase, așa că de unde să știu eu că nu pot să mă străduiesc până îmi vine vocea înapoi?

Epuizare

Burnout-ul pe termen lung nu este singurul mod în care mi-am consumat resursele de vorbit pe parcursul anilor. Mai există și burnout vocal pe termen scurt și tocmai mi-am amintit de niște ocazii excelente în care s-a întâmplat.

În urmă cu câțiva ani, după ce am început să fac tsumami kanzashi (flori japoneze) din mătase și alte materiale textile, am fost invitată să organizez un atelier de mărțișoare la sediul unei firme.

Am acceptat bucuroasă și mi-a plăcut atât de mult experiența, că am mai ținut mai multe ateliere după aceea. Un atelier dura în jur de o oră sau două, timp în care demonstram tehnica, împărțeam materiale și unelte, apoi discutam cu fiecare participant și ajutam unde erau probleme.

De obicei nu aveam mulți participanți, media ar fi 10–12 persoane, dar două ore de discuții continue, destul de repetitive, cu 10–12 persoane, sunt suficiente să mă dea peste cap pentru următoarele 24 de ore sau mai mult.

Fiindcă vorbitul nu este ceva ce fac natural (nu vorbesc singură, absolut niciodată, orice conversație internă are loc în minte, nu cu vocea), o oră sau două de vorbit încontinuu este sport extrem pentru mine.

Terminam atelierele bucuroasă că am petrecut timp cu niște oameni faini care au învățat ceva de la mine, dar simțeam cum prin mintea mea bâzâie bondari, altfel nu pot explica senzația aceea de parcă ai luat prea mult medicament de durere și îți înoată creierul într-o baltă plină de alge și plante plutitoare.

Din fericire, aceste întâlniri mă motivau suficient încât să trec relativ ușor peste partea de oboseală verbală. Nu aveam pe nimeni care să-mi ceară socoteală sau să mă pună să vorbesc toată ziua, locuiam în cămin și în general îmi vedeam de treaba mea, așa că puteam să mă recuperez ușor.

Serile mi le petreceam mai mult la cursurile de tango sau la câte o milonga, unde nu era necesar să vorbesc, doar să dansez și cel mult să demonstrez diverși pași. Momentele mele preferate erau cele în care se auzea numai muzica și fâșâitul pantofilor pe podea.

Mi-e dor de o milonga la care să fiu invitată din priviri și cel mult să fie nevoie să spun „Mulțumesc” la sfârșitul fiecărei tande. Parcă tangoul a fost creat pentru mine.

Muzică, dans, emoții, senzații, toate trăiesc împreună câteva ore, în semi-întunericul serii luminate de numai câteva lămpi ici-colo.

Și uneori toate astea mă fac să cânt…

Ce poți face tu?

Ți-am prezentat numai câteva exemple din viața mea în care mi-am pierdut vocea sau care m-au determinat să nu vreau să vorbesc. Poate te regăsești în unele dintre ele, poate interacționezi zilnic cu cineva care trece prin așa ceva.

Ce poți face tu? Dacă ești în aceste situații, cel mai bine e să-ți asculți organismul. Dacă îți zice să stai în liniște, ascultă-l. Dacă-ți zice să cânți, cântă, dacă-ți zice să vorbești încet, vorbește încet.

Nimeni nu are dreptul să îți impună să vorbești mai tare, nici un profesor, nici un șef, nici un coleg. Nimeni nu are dreptul să facă mișto de tine sau să te înjure pentru felul în care vorbești (cât timp ceea ce spui este respectuos, presupun că nu îți înjuri sau ataci interlocutorii).

Vocea ta este vocea ta și ai voie să faci ce vrei cu ea. Dacă vrei să fie mai puternică, poți lucra la asta cu un profesor de canto sau citind cărți cu voce tare, acasă. Dar e importantă motivația din spatele oricărei schimbări.

Cât timp intenția este să schimbi ceva pentru tine, pentru a-ți fi ție mai bine în propria piele, pentru a avea mai multă încredere în sine, te susțin 100%.

Dacă vrei să schimbi ceva doar pentru că alții te critică pentru ceva ce îți vine natural, ți-aș recomanda să le explici ce înseamnă vocea ta pentru tine și unde ar trebui să se oprească părerile lor (la propria persoană).

Dacă îți este mai ușor să comunici în scris sau prin limbajul semnelor, utilizează-le. Fă-o acasă și în public, astfel încât tot mai mulți oameni să fie expuși la metode alternative de comunicare și să devină ceva obișnuit pentru ei, să nu mai fie ceva despre care să discute în alt context decât „cum implementăm și noi metodele acestea de comunicare?”.

Dacă, pe de altă parte, cunoști sau trăiești cu cineva care nu respectă „standardele” tale privitoare la voce și cum ar trebui cineva să vorbească și să se exprime, îți recomand să analizezi propria persoană și originea acelor standarde false.

De unde apare această dorință de uniformizare și impunere a anumitor standarde de vorbit?

Majoritatea oamenilor din România (și nu numai) nu respectă regulile gramaticale în exprimare, dar nu mă vezi mergând la fiecare televiziune, insistând ca moderatorii și invitații să vorbească corect gramatical și sintactic (deși probabil ar prinde bine să facă cineva asta).

Majoritatea oamenilor nu se gândesc la ce spun înainte să le iasă pe gură niște cuvinte nepotrivite (a se vedea exemple nenumărate în presă).

De ce este o voce puternică mai importantă decât un mesaj clar și coerent? De ce nu te poți opri pentru câteva clipe să asculți ce spune în realitate persoana cu care vorbești?

Vocea nu este singurul vehicul de comunicare pe care îl utilizăm când vorbim între noi. Avem:

• tonul vocii (care poate fi interpretat greșit de cineva cu o anumită intenție premeditată),
• limbajul mimico-gestural (care la autiști se poate manifesta total diferit față de neurotipici),
• cuvintele în sine și
• încărcătura lor intelectuală și emoțională.

Și, nu în ultimul rând, avem capacitatea de a asculta și descifra ce spune interlocutorul.

Cum ar fi ca, data viitoare când vorbești cu o persoană care te stresează pentru că nu vorbește suficient de mult/tare cum te-ai aștepta, să depui un efort în a asculta ce chiar îți comunică acea persoană, în loc să depui același efort în a determina persoana aceea să se schimbe?

S-ar putea să ai o surpriză plăcută în a înțelege ce vrea acea persoană de la tine (uneori chiar să taci și să o lași în pace pentru câteva minute sau ore) și niște interacțiuni mai plăcute pe viitor.